Primăvara în Munții Rila, Bulgaria - „Cele 7 lacuri”

În Munții Rila îmi doream să ajung de mult timp, în mod special pentru că acolo se află vârful cel mai înalt din Balcani (Vf Musala - 2925 m), dar și pentru multitudinea de lacuri glaciare, iar anul ăsta în mini vacanța de Paște ne-am construit traseul în așa fel încât să ajungem și în acești munți. Am renunțat însă la ideea de a merge pe cel mai înalt vârf, ar fi fost mult prea multă zăpadă la acea altitudine pe final de aprilie și am zis ca pentru început să facem un traseu mai jos și mai scurt - traseul cunoscut sub numele de „Cele 7 lacuri” - iar Musala să rămână pentru o altă ocazie, într-o vară.

Am fost întâmpinați pe alocuri cu pajiști pline de brândușe și totodată cu zăpadă, soare puternic și vânt la fel de puternic, dar și cu un peisaj spectaculos, de care ne-am bucurat pe tot parcursul drumeției. Traseul e gândit în jurul a 7 lacuri glaciare, mai exact: Lacul de jos, Lacul pește, Trifoiul, Gemenii, Rinichiul, Ochiul și Lacrima. Numele sunt date după formele acestora, deși la unele nu e prea clar care cui aparține și nici nu scrie pe plăcuțe, dar ce mai contează niște nume?

Pentru a fi aproape de acest traseu ne-am cazat în „stațiunea” Panichishte - cu ghilimele pentru că e cam mult spus stațiune, sunt doar niște hoteluri/pensiuni cu restaurant și alte facilități răsfirate pe marginea drumului de munte și nimic în plus. Perfect, era tot ce aveam nevoie.

După ce am lăsat mașina în parcare, am urcat cu telescaunul până la o altitudine de peste 2000 m - durata e cam de 20 minute. Se poate urca și pe jos, dar era un efort suplimentar inutil pe zăpadă. Pe măsură ce înaintam lăsam peisajul verde în urmă și ne îndreptam spre tot mai multă zăpadă, dar nici că îmi păsa cu așa priveliște superbă în toate direcțiile. Nu sunt cea mai mare iubitoare a zăpezii, dar pentru peisajul montan înzăpezit atât de spectaculos pot face un mic sacrificiu. Dacă vreți să vedeți Munții Rila fără zăpadă, lunie iulie, august și septembrie sunt cele mai indicate.

Am fost în culmea fericirii când, abia coborâți din telescaun într-un vânt care-mi flutura părul în toate direcțiile, am văzut în zonă niște pajiști purpurii - brâdușeee! Nu speram să dăm de ele pe acest traseu, din câte mă interesasem ar fi trebuit să apară abia spre final de mai, dar cred că anul ăsta a început să se topească zăpada mai devreme. M-am bucurat de frumusețea pajiștilor de brândușe cu munții măreți înzăpeziți din fundal de parcă vedeam așa ceva pentru prima oară - nu, nu era prima oară, dar de fiecare dată e diferit și special, natura e incredibilă.

M-am pozat și eu printre ele, după cum ați văzut mai sus, dar cu grijă să nu mă așez pe flori, ceea ce vă îndemn și pe voi să faceți - e trist când văd florile strivite, de ce să îți bați joc de ceva așa de frumos?

După ce mi-am satisfăcut cât de cât pofta de brândușe, încă o dată pe anul ăsta, am zis că e cazul să începem traseul propriu zis, dar pe care dintre ele? Din zona de lângă cabană se poate porni pe un traseu în dreapta și pe altul în stânga - de fapt sunt gândite ca circuit, să pornești pe unul și să te întorci pe celălalt. În cele din urmă am urcat pe cel din dreapta, de pe care se pot vedea lacurile de la înălțime, iar la întoarcere l-am făcut pe celălalt, care trece pe marginea lacurilor.

Pe traseul din dreapta ne-am mai bucurat puțin de teren uscat și de flori, ca apoi să începem să intrăm prin zăpadă, pe un urcuș destul de abrut, însă fiind zăpada suficient de bine bătătorită de alții înaintea noastră nu ne-a făcut mari probleme. Urma să aflăm că partea aia a fost o joacă de copil prin comparația cu ce urma ceva mai târziu, dar pentru moment ne-am încălzit puțin pe porțiunea asta.

Primul lac îl văzusem încă de la cabană, iar din acea bucată în urcare am început să-l zărim și pe următorul, pe care l-am admirat mai bine după ce am terminat cu urcușul și am început să înaintăm pe sus, unde am dat din nou de teren uscat și încă unul aproape drept, astfel încât bucata asta de traseu am simțit-o mai mult ca pe o plimbare în parc, însă cu ce priveliște superbă.

Pe măsură ce înaintam am văzut puțin mai sus încă un lac, iar la scurt timp după a apărut și altul mai micuț. Fiind înghețate, se disting mai greu în poze unele dintre ele, ba chiar și acolo pot fi ratate, ceea ce am și făcut cu unul, de nu îmi ieșea apoi socoteala la finalul traseului. Aceste lacuri sunt oricum un pretext pentru întregul peisaj măreț și spectaculos, indiferent de anotimp. Noi ne-am delectat cu varianta pudrată cu zăpadă.

Încă ne bucuram de peisajul înzăpezit de la distanță, dar aflându-ne cu picioarele pe uscat, însă nu pentru mult timp. Privind în zare am văzut că urmează să intrăm din nou pe teren înzăpezit - unde mulți chiar făceau cale întoarse - așa că ne-am mai tras puțin sufletul printre niște brândușe, înainte de a ne face curaj. Ei, și câtă zăpadă ne aștepta. De aici devenise mai adâncă, dar cel puțin nu era abrupt. La un moment dat nu mai vedeam în spate decât alb, o mare de alb.

În apropierea ultimelor lacuri urcarea a devenit tot mai abruptă, deja nu-mi mai puteam pune bază totală în încălțările mele de vară, dar nu voiam nici să renunț chiar pe final. Noroc că Dan avea bocanci de iarnă, așa că am avut susținere. În stânga am zărit un lac și imediat în dreapta noastră a apărut un altul, iar indicatorul spunea că ăsta ar fi fost traseul, dar mie nu-mi ieșeau lacurile la număr. Hmm, ce am ratat?

Urcând puțin mai sus pentru a le privi și pe acestea de la înălțime, am crezut inițial că sunt trei lacuri în zona asta, dar de fapt e unul singur acolo unde par două alăturate (ăsta o fi „Lacul Gemenii”?). Așa că tot nu-mi ieșeau la număr, dar am rezolvat misterul la întoarcere.

În poza de mai sus nu vă pare că ar fi două lacuri? Ei bine, e doar unul singur. Când nu e zăpadă nu mai există riscuri de confuzie. Acesta a și fost preferatul meu, se află într-un peisaj splendid. Teoretic în locul ăsta, din câte citisem, ne aflam la 2535 m altitudine, deși nu mi s-a părut că am fi urcat chiar atât de mult, iar din indicatoare n-am reușit să ne lămurim.

Se poate înainta și mult mai sus pe munte, nu mai e parte gândită din traseul „Cele 7 lacuri”, dar urcând se deschide o priveliște către toate aceste lacuri, însă devenea tot mai abrupt și înzăpezit, iar până se închidea telescaunul mai aveam mai puțin de 2 ore jumate, așa că am decis că e timpul să facem cale întoarsă. Oricum, fiind înghețate nu cred că se distingeau prea bine lacurile de sus, dar cu siguranță vara ar merita.

Cât ne-am luat pauza asta de decizii și de savurat peisajul, am luat și hotărârea de a ne întoarce pe celălalt traseu, să vedem lacurile și din alte unghiuri, că doar aveam timp. Era clar că pe acolo e mai multă zăpadă, dar cât de multă putea să fie? Ei bine, mult mai multă, abia dacă am mai dat de câteva petice de uscat, zăpada era mult mai adâncă și mai puțin bătătorită, dar ne-am descurcat și am fost răsplătiți cu niște priveliști splendide, care m-au făcut să mă simt încă o dată mică în fața măreției naturii. Reușiți să vedeți oamenii cât niște furnici din poza următoare? Iar într-una din pozele de mai jos se vede și un mic petic de apă între stânci - lacul pe care nu-l observasem la dus.

Nu observasem de sus nici faptul că deja începuseră să se topească lacurile, lăsând la vedere câte o fâșie de turcoaz, greu spre imposibil de redat și în imagini. Mi-am imaginat totuși cât de frumoase sunt și vara. Ba am mai găsit și pe acest traseu niște pajiști cu brândușe, între două ture de „scufundat” prin zăpadă.

Spre final era pe punctul să mă dărâme psihic atâta întindere de zăpadă, credeam că n-o să se mai termine și deja eram presați de timp pentru a prinde telescaunul. Ce vedeți în imaginea următoare e variantă de stat la poză și strigat printre dinți „hai mai repede” înainte de a mă cocoșa la loc, fiind una dintre porțiunile cele mai abrupte. Am obosit cam tare pe ultima bucată pentru că nu ne-am mai dat răgaz de pauze și am reușit să ajungem la telescaun exact la 16:25, în ultimul moment, programul fiind până la 16:30.

Concluzia e că dacă veți merge primăvara pe acest traseu, când încă e zăpadă, ar trebui să luați în calcul o oră în plus la traseul pe lângă lacuri, față de cel pe la înălțime. Probabil că pe uscat nu e o mare diferență de dificultate și de timp, doar zăpada cam multă ne-a îngreunat înaintarea. A fost amuzant că după ce am coborât din telescaun l-au și oprit imediat - deci doar pe noi ne mai așteptau? Ups! Ah, iar la încălțări ar fi de preferat bocanci de iarnă, impermeabili și cu talpă antiderapantă.

Dată fiind graba de la urmă, ne-am mulțumit să admirăm și de data asta doar de la distanță „Lacul de jos”, primul de la începutul traseului, până la care n-avea rost să mai facem ocol, apoi am mai tras o poză cu niște brândușe de final și hai fuga la telescaun.

A fost un traseu foarte frumos, chiar și cu toată zăpada pe care n-o prea simpatizez prin orașe, cu tot cu mica provocare de pe final și pe deasupra cu incidentul meu cu pielea arsă de pe mâini pentru că am uitat să mă dau cu SPF (bine că pe față aveam din abundență). L-aș reface însă și vara, când  e total diferit peisajul, dar mă bucur mult că l-am văzut și astfel - a fost și cel mai lung traseu făcut prin zăpadă de mine până acum, așa că a fost o experiență tare faină, de ținut minte (deși nu cred că o s-o repet prea curând, prefer totuși drumețiile pe uscat).

Munții Rila sunt, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai frumoase locuri din Bulgaria, în care vreau neapărat să revin pentru mai mult!