Lecturile lunii - Mai 2017

Am uitat, efectiv am uitat complet de postarea asta, până săptămâna trecută eram convinsă că era deja publicată. Așa că iată-mă scriind despre lecturile lunii mai la final de iunie, când deja aș fi putut să încep să pregătesc postarea cu ce am mai citit luna asta. Nu am vrut totuși să sar pur și simplu peste articolul ăsta, îmi place și să am pe blog lista mea de lecturi lunară și părerea mea pe scurt despre cărțile citite și, în plus, voiam neapărat să vă scriu despre câteva dintre acestea care mi-au plăcut mult. Iar dacă o să vă tentez cu ceva, intrați aici și aruncați un ochi după ele, pe câteva chiar le-am văzut la reducerile foarte mari de zilele astea.

1984, de George Orwell

O avalanșă de gânduri mă asaltează când mă gândesc la romanul ăsta, care mi-a depășit orice așteptare și despre care mi-e greu să scriu în doar câteva rânduri. Este o distopie excepțională, autorul reușind să contureze foarte bine o lume distopică în viitor (cartea fiind scrisă în anul 1949),  în care oamenii sunt supraviegheați permanent, n-au dreptul să aibă sentimente, idei, păreri și nici să gândească, toți fiind doar o turmă care lucrează în interesul Partidului, încă de mici fiind educați în scopul ăsta, cu excepția clasei cea mai de jos, în care chiar dacă oamenii au mai multă libertate nu știu să profite de ea. Ideea cu Nouvorba mi s-a părut de asemenea foarte bine gândită, iar dacă în ansamblu pare că totul e pe dos decât ce trăim noi azi, de fapt există multe similarități cu situația zilelor noastre, în special cea politică, dar n-o să intru în detalii, cine vrea va înțelege la ce mă refer citind cartea.

Mi-am amintit în timp ce citeam de o poză care mai circulă pe internet, cu un zid pe care scria „George Orwell was right”... Ar fi multe de spus, dar o să mă limitez la a mai adăuga că e una dintre cele mai bune cărți citite anul ăsta și au mai intrat pe wishlist niște cărți ale autorului, chiar dacă destul de diferite de aceasta.

„Tu crezi că realitatea este ceva obiectiv, exterior, care există de la sine. Tu crezi că natura realității este evidentă. Când te gândești că vezi ceva, presupui că toți din jurul tău văd la fel. Dar îți spun, Winston, realitatea nu este externă. Realitatea există doar în mintea omului, și nicăieri în altă parte.”

Fetele din Shanghai, de Lisa See

Mi-a plăcut foarte mult stilul autoarei de la prima carte citită - Floare-de-zăpadă și evantaiul secret - și modul în care a îmbinat date din istoria și cultura Chinei cu o poveste captivantă, așa că aveam aceleași pretenții de la cartea aici de față și până la urmă nu m-a dezamăgit, deși după primele pagini nu eram prea încântată, dar e posibil să fi fost doar pentru că mintea mea era încă la cartea lui Orwell. În Fetele din Shanghai acțiunea se desfășoară în perioada războiului, când protagonistele, două surori până nu de mult lipsite de griji, sunt nevoite să fugă din China în America, atunci când Japonia atacă Shanghaiul și unde sunt așteptate de niște soți pe care nu și-i doresc. În felul ăsta ne este prezentată și o imagine a situației refugiaților din Los Angeles în acea perioadă, precum și cea din Cartierul Chinezesc.

Din ce motiv și cum au ajuns niște fete moderne să fie măritate fără voia lor, de ce drame au parte pe drumul spre L.A. și cum va decurge viața lor acolo... vă las să aflați din carte. Eu vă spun doar că am suferit alături de sora cea mare, în mod special, multe scene dureroase fiind atât de bine scrise încât uitam complet că e doar o poveste fictivă. E foarte interesantă povestea, e o carte greu de lăsat din mână, iar eu o consider o carte bună și pentru că vine cu unele date istorice, chiar dacă nu e la fel de bine documentată precum cealaltă carte menționată. Are și o continuare (Visul lui Joy), pe care intenționez să o iau cât de curând.

„Se spune că trebuie să fii puternică, deşteaptă şi norocoasă ca să supravieţuieşti în vremurile de restrişte, de război, de calamităţi naturale şi torturi fizice. Însă eu cred că tortura sufletească – neliniştea, frica, sentimentul de vinovăţie şi decăderea morală – sunt mult mai greu de suportat.”

Iubito, eu mă micșorez, de Pascal Bruckner

Aveam chef de o lectură de o seară, ușurică și amuzantă, iar după un eșec cu o altă carte am ales cărticica asta. De Bruckner am mai citit două romane, ambele tratând subiecte mai serioase, așa că nu prea știam la ce ar trebui să mă aștept. N-am fost totuși surprinsă că deși povestea e amuzantă, personajul principal micșorându-se la propriu, totuși stilul autorului a fost același - dur, tranșant chiar, cu ironii cât se poate de directe cu privire la societatea din zilele noastre. Nu e vreo carte excepțională, e mult mai slabă decât ce i-am mai citit, dar a fost o lectură plăcută și amuzantă. Am oricum sentimente contradictorii în privința tuturor romanelor lui, dar singurul pe care îl recomand în mod special rămâne „Casa îngerilor”. Vă las totuși cu partea mea preferată din toată cartea, cu o ironie directă de care vorbeam.

„Care să fie acel loc absolut inutil, care să nu intereseze pe nimeni, doar un simplu decor? Nu i-a luat mult să îl găsească: era biblioteca, firește.
Iar în bibliotecă, oare care să fie ei autorii aceia ale căror cărți nimeni nu le deschide niciodată, deși toți pretind că le-ar fi citit? Bestsellerurile, ghidurile turistice, cărțile de bucate, enciclopediile? Nu, clasicii, desigur.”

Cel care mă așteaptă, de Parinoush Saniee

Romanul ne prezintă viața unei femei musulmane din Iran, din copilărie și până târziu la maturitate, cu trecerea de la inocența și speranța unei vieți fericite la o viață plină de necazuri, pornind de la căsătoria aranjată cu un străin, care se dovedește totuși a fi un soț neașteptat de permisiv cu dorințele soției, însă poziția lui politică e cea care aduce foarte multe necazuri. Acțiunea cuprinde perioada de revoluție, precum și cea de război, însă printre toate dramele apar și momente de bucurie, dar un singur lucru rămâne neschimbat - viața lui Masumeh, eroina romanului, este întotdeauna dictată de persoanele din exterior, mai întâi de frați și părinți, apoi de proprii copii, un lucru firesc în cultura musulmană din acea vreme, oricât de incredibil și inadmisibil ni s-ar părea nouă. Din fericire lucrurile s-au mai schimbat între timp, dar obiceiurile sunt departe de a fi dispărut în totalitate în zilele noastre. Chiar în carte sunt prezentate diferențele de mentalitate dintre Teheran, unde tot mai mulți oameni erau mai deschiși la minte și alte regiuni ale țării.

Mi-a plăcut foarte mult cartea, chiar dacă mi s-au părut ușor forțate câteva lucruri, dar nu ceva care să știrbească prea mult din farmecul poveștii. Autoarea este născută în Iran și a crescut printre poveștile și dramele poporului iranian, drame care pot depăși cu mult imaginația vesticilor, iar asta dă valoare romanului, faptul că  e scris de cineva care a trăit acolo, chiar dacă multe dintre cele relatate nu sunt lucruri pe care Paianoush Saniee să le fi experimentat pe propria piele. E imposibil să nu te zguduie puțin din temelii, chiar dacă nu ești străin de astfel de povești. Aș vrea să-i mai citesc autoarei și „Tatăl celuilalt copil”.

“Oamenilor le place să-și inventeze eroii ca să se poată ascunde în spatele lor, ca aceștia să vorbească în locul lor și să devină țapul ispășitor dacă ceva merge strâmb, lăsându-le celorlalți posibilitatea să fugă.”

Ultima scrisoare de dragoste, de Jojo Moyes

S-a nimerit să citesc romanul ăsta cam în perioada în care a mai fost tradus unul de-al autoarei, dar eu am ajuns la saturație și chiar nu m-a entuziasmat deloc vestea, mi se pare că toate cărțile lui Jojo seamănă prea mult între ele și oricum n-am fost mare fană a scrierilor ei, chiar dacă două romane mi-au plăcut. Nici Ultima scrisoare de dragoste nu mi-a displăcut, a fost o lectură plăcută, relaxantă, dar cu o puternic tentă telenovelistică, în opinia mea. Sunt prezentate două povești de dragoste în paralel, ambele adultere, dar care au loc în epoci diferite și asta face interesantă paralela dintre cele două povești, atât de asemănătoare și totuși foarte mult diferite. Subiectul a fost interesant, a avut acțiune și puțin suspans, dar pentru gustul meu a fost o poveste prea mult trasă de păr.

„Vezi tu, nu poți face pe cineva să te iubească iar. Oricât de mult ai vrea. Uneori, din păcate, momentul… a trecut.”

Observ că am citit mai mult autoriu pe care deja îi știam, însă am compensat luna asta când m-am îndreptat mai mult spre autori noi - dar despre acele cărți o să scriu în postarea următoare de tipul ăsta, care sper să apară în vreo săptămână de acum în colo.

Ați citit vreo carte dintre cele de mai sus? Cum vi s-a(u) părut? Ce ați mai citit în ultima perioadă?